joi, 28 februarie 2013
1.000 Afisari de Pagina!!!!
Va multumesc ca mi-ati urmarit blogul sau doar ati dat de el la intamplare.Oricum va multumesc :).
marți, 26 februarie 2013
Topul celor mai frumoase catedrale gotice din lume
Departe de presupunerile pe care le fac unii turişti “mai puţin iniţiaţi”, catedrale gotice nu sunt construcţii religioase a vechilor goţi, ci nişte catedrale creştine construite în arhitectura numită la un moment dat în istorie, gotică. Pe scurt la fel cum vandalism nu are nimic de a face cu vandalii, arhitectura gotică nu are nimic de a face cu goţi. În fond este un stil de arhitectura care s-a dezvoltat în Franţa, din stilul romanic, în secolul al 12-lea, şi a fost pur şi simplu cunoscut în epocă sub numele de “stil francez”. Arhitectura gotică s-a răspândit în toată Europa de Vest şi a continuat să evolueze până în secolul al 16-lea, înainte de a fi inclusă în arta Renasterii. În acest timp a căpătat numele de “Gotic”, mai degrabă ca o poreclă, ce desemna un lucru învechit, barbar.
Stilul gotic subliniază verticalitatea şi lumina. Acest aspect a fost realizat prin dezvoltarea unor anumite caracteristici arhitecturale, cum ar fi coloanele grupate, bolţi cu nervuri de zbor şi contraforturi. Deşi arhitectura gotică este prezentă în multe castele, palate şi reşedinţe ale unor organe ale statului, catedrale gotice întruchipează adevărata frumuseţe a acestui stil arhitectural. Am ales din multitudinea de locaşe de cult construite în acest stil 10 edificii cu adevărat spectaculoase care merită a fi văzute.
10. Catedrala Sfântul Stefan din Viena
Catedrala Sfântului Ştefan (Stephansdom), situată în inima Vienei, a supravieţuit multor războie şi asedii, fiind azi unul dintre simbolurile cele mai preţuite ale oraşului. Vienezii îţi vorbesc despre ea ca un simbolul libertăţii. Catedrala gotică se află pe ruinele a două biserici mult mai vechi. Cel care a început construcţia edificiului a fost Rudolf al-IV-lea, Duce de Austria, în secolul al XIV-lea. Caracteristica principală, cea care o evidenţiază de departe între celelalte locaşuri gotice, este acoperişul care are fainaţă în formă de diamant. Acesta a fost adăugat în 1952.
9 Catedrala din Burgos
Catedrala Burgos , din oraşul spaniol cu acelaşi nume, este un locaş medieval dedicat Fecioarei Maria. Este o catedrală renumită pentru dimensiunile sale şi arhitectura unică. Construcţia Catedralei din Burgos a început în 1221 şi după o pauză lungă de aproape 200 de ani, a fost finalizată în 1567. În 1919, catedrala a devenit locul de înmormântare a celebrului erou al Reconquistei spaniole, Rodrigo Diaz de Vivar (“El Cid”), şi soţiei sale Doña Jimena.
8. Catedrala din Reims
Catedrala din Reims a fost biserica în care au avut loc cele mai multe încoronări ale monarhilor francezi. Biserica a fost construită pe locul bazilicii în care se crede că primul rege franc, Clovis, a fost botezat creştin de către Sfântul Remi, episcopul de Reims, în anul 496. Catedrala a fost finalizată spre sfârşitul secolului al XIII-lea, iar frontul de vest a fost adăugat în secolul al XIV-lea.
7. Catedrala din Milano
O catedrală excepţional de mare şi de frumos construită în stilul arhitectural gotic se găseşte în piaţa principală din Milano. Domul din Milano (Duomo di Milano) este una dintre cele mai faimoase clădiri din Europa, dar şi una dintre cele mai mari catedrale gotice din lume. Construcţia a început în anul 1386, în timpul Arhiepiscopul Antonio da Saluzzo, într-un stil gotic târziu. A fost nevoie de cinci secole pentru a finaliza această celebră catedrală.
6. Catedrala din Sevilla
Construit pe locul unde odinioară era marea moschea Almohad, catedrala medievală din Sevilla a fost construită pentru a demonstra puterea şi bogăţia noilor cuceritori după Reconquista. La momentul finalizării sale în secolul al XVI-lea, aceasta era cea mai mare catedrală din lume, luând locul Sfintei Sofii din Constantinopol, transformată în acea perioadă în moschee. Acesta este încă cea mai mare catedrală gotică şi a treia cea mai mare biserică din lume. Constructorii au folosit unele coloane şi elemente de la moschee. Cel mai faimos element “recuperat” este Giralda, un minaret transformat într-un turn clopotniţă.
5. York Minster
Una dintre cele mai mari catedrale gotice două din nordul Europei (alături de Catedrala din Köln, din Germania), York Minster domina orizontul anticului oraş York. Biserica York Minster include toate etapele majore de dezvoltare a stilului arhitectural gotic din Anglia. Clădirea actuală a fost început în anul 1230 şi finalizată abia în 1472. “Marea Fereastră de Est” din interiorul catedralei este cel mai mare vitraliu medieval din lume.
4. Notre Dame de Paris
Notre Dame de Paris este una dintre cele mai frumoase catedrale catolice. Se găseşte în arondismentul al patrulea al Parisului. Începută în 1163 aceasta a fost terminată în jurul anului 1345. Una dintre cele mai faimoase catedrale gotice , Notre Dame cel mai bun exemplu de arhitectură gotică franceză, sculptură şi vitralii. În timpul Revoluţiei Franceze, în 1790, o mare parte din sculpturile sale şi de comori au fost avariate sau distruse. Napoleon Bonaparte a fost încoronat împărat aici, pe 2 decembrie 1804.
3 Catedrala din Cologne
Cu uşurinţă cea mai mare catedrală gotică din Germania, Catedrala din Köln (Kölner Dom) a fost cel mai faimos reper din acest oraş pentru secole. După ce o vreme a fost cea mai înaltă clădire din lume, încă doboară un record – are cea mai mare faţadă. Celebra catedrală se află pe locul unui templu roman din secolul IV, unde ulterior fusese ridicată o biserica de către Maternus, primul episcop creştin din Cologne. Construirea bisericii gotice a început în anul 1248 şi a luat, cu numeroase întreruperi, mai mult de 600 de ani pentru a o finaliza. Acesta a fost ridicată în onoarea sfinţilor Petru şi Maria şi este scaunul episcopal al arhiepiscopului catolic din Köln.
2. Santa Maria del Fiore
Începută în 1296, în stil gotic şi finalizat în 1436, Basilica di Santa Maria del Fiore este situată în frumosul oraş italian Florenţa, fiind simbolul acestei urbe. Exteriorul bazilicii este placat cu panouri de marmură policrome în diferite nuanţe de verde şi roz marginite de alb. Basilica este una dintre cele mai mari biserici din Italia şi, până la epoca modernă, Domul a fost cel mai mare din lume. Chiar şi după ce invenţiile moderne au modificat radical posibilităţile de construcţie, acesta rămâne cel mai mare dom de cărămidă construit vreodată.
. 1.Catedrala din Chartres
Catedrala din Chartres, un mic oraşel în apropiere de Paris, pare aşezată într-un loc care nu se pretează cu măreţia impusă de un asemenea monument. Totuşi acest edificiu are căteva lucruri care o fac o construcţie aparte. În primul rând catedrala din Chartres este unul din cele mai bune exemple ale stilului gotic francez, iar principala sa calitate este faptul că s-a conservat aproape perfect. Majoritatea ferestrelor au vitraliile originale, care din cauza faptului că a fost un oraş mult prea mic pentru evenimente deosebite şi oarecum ferit de zonele de conflict au supravieţit intacte. În privinţa arhitecturii, aceasta este aproape identică cu cea de la finalizarea lucrărilor din secolul XIII, în timp efectuându-se doar câteva modificări minore.
Stilul gotic subliniază verticalitatea şi lumina. Acest aspect a fost realizat prin dezvoltarea unor anumite caracteristici arhitecturale, cum ar fi coloanele grupate, bolţi cu nervuri de zbor şi contraforturi. Deşi arhitectura gotică este prezentă în multe castele, palate şi reşedinţe ale unor organe ale statului, catedrale gotice întruchipează adevărata frumuseţe a acestui stil arhitectural. Am ales din multitudinea de locaşe de cult construite în acest stil 10 edificii cu adevărat spectaculoase care merită a fi văzute.
10. Catedrala Sfântul Stefan din Viena
Catedrala Sfântului Ştefan (Stephansdom), situată în inima Vienei, a supravieţuit multor războie şi asedii, fiind azi unul dintre simbolurile cele mai preţuite ale oraşului. Vienezii îţi vorbesc despre ea ca un simbolul libertăţii. Catedrala gotică se află pe ruinele a două biserici mult mai vechi. Cel care a început construcţia edificiului a fost Rudolf al-IV-lea, Duce de Austria, în secolul al XIV-lea. Caracteristica principală, cea care o evidenţiază de departe între celelalte locaşuri gotice, este acoperişul care are fainaţă în formă de diamant. Acesta a fost adăugat în 1952.
9 Catedrala din Burgos
Catedrala Burgos , din oraşul spaniol cu acelaşi nume, este un locaş medieval dedicat Fecioarei Maria. Este o catedrală renumită pentru dimensiunile sale şi arhitectura unică. Construcţia Catedralei din Burgos a început în 1221 şi după o pauză lungă de aproape 200 de ani, a fost finalizată în 1567. În 1919, catedrala a devenit locul de înmormântare a celebrului erou al Reconquistei spaniole, Rodrigo Diaz de Vivar (“El Cid”), şi soţiei sale Doña Jimena.
8. Catedrala din Reims
Catedrala din Reims a fost biserica în care au avut loc cele mai multe încoronări ale monarhilor francezi. Biserica a fost construită pe locul bazilicii în care se crede că primul rege franc, Clovis, a fost botezat creştin de către Sfântul Remi, episcopul de Reims, în anul 496. Catedrala a fost finalizată spre sfârşitul secolului al XIII-lea, iar frontul de vest a fost adăugat în secolul al XIV-lea.
7. Catedrala din Milano
O catedrală excepţional de mare şi de frumos construită în stilul arhitectural gotic se găseşte în piaţa principală din Milano. Domul din Milano (Duomo di Milano) este una dintre cele mai faimoase clădiri din Europa, dar şi una dintre cele mai mari catedrale gotice din lume. Construcţia a început în anul 1386, în timpul Arhiepiscopul Antonio da Saluzzo, într-un stil gotic târziu. A fost nevoie de cinci secole pentru a finaliza această celebră catedrală.
6. Catedrala din Sevilla
Construit pe locul unde odinioară era marea moschea Almohad, catedrala medievală din Sevilla a fost construită pentru a demonstra puterea şi bogăţia noilor cuceritori după Reconquista. La momentul finalizării sale în secolul al XVI-lea, aceasta era cea mai mare catedrală din lume, luând locul Sfintei Sofii din Constantinopol, transformată în acea perioadă în moschee. Acesta este încă cea mai mare catedrală gotică şi a treia cea mai mare biserică din lume. Constructorii au folosit unele coloane şi elemente de la moschee. Cel mai faimos element “recuperat” este Giralda, un minaret transformat într-un turn clopotniţă.
5. York Minster
Una dintre cele mai mari catedrale gotice două din nordul Europei (alături de Catedrala din Köln, din Germania), York Minster domina orizontul anticului oraş York. Biserica York Minster include toate etapele majore de dezvoltare a stilului arhitectural gotic din Anglia. Clădirea actuală a fost început în anul 1230 şi finalizată abia în 1472. “Marea Fereastră de Est” din interiorul catedralei este cel mai mare vitraliu medieval din lume.
4. Notre Dame de Paris
Notre Dame de Paris este una dintre cele mai frumoase catedrale catolice. Se găseşte în arondismentul al patrulea al Parisului. Începută în 1163 aceasta a fost terminată în jurul anului 1345. Una dintre cele mai faimoase catedrale gotice , Notre Dame cel mai bun exemplu de arhitectură gotică franceză, sculptură şi vitralii. În timpul Revoluţiei Franceze, în 1790, o mare parte din sculpturile sale şi de comori au fost avariate sau distruse. Napoleon Bonaparte a fost încoronat împărat aici, pe 2 decembrie 1804.
3 Catedrala din Cologne
Cu uşurinţă cea mai mare catedrală gotică din Germania, Catedrala din Köln (Kölner Dom) a fost cel mai faimos reper din acest oraş pentru secole. După ce o vreme a fost cea mai înaltă clădire din lume, încă doboară un record – are cea mai mare faţadă. Celebra catedrală se află pe locul unui templu roman din secolul IV, unde ulterior fusese ridicată o biserica de către Maternus, primul episcop creştin din Cologne. Construirea bisericii gotice a început în anul 1248 şi a luat, cu numeroase întreruperi, mai mult de 600 de ani pentru a o finaliza. Acesta a fost ridicată în onoarea sfinţilor Petru şi Maria şi este scaunul episcopal al arhiepiscopului catolic din Köln.
2. Santa Maria del Fiore
Începută în 1296, în stil gotic şi finalizat în 1436, Basilica di Santa Maria del Fiore este situată în frumosul oraş italian Florenţa, fiind simbolul acestei urbe. Exteriorul bazilicii este placat cu panouri de marmură policrome în diferite nuanţe de verde şi roz marginite de alb. Basilica este una dintre cele mai mari biserici din Italia şi, până la epoca modernă, Domul a fost cel mai mare din lume. Chiar şi după ce invenţiile moderne au modificat radical posibilităţile de construcţie, acesta rămâne cel mai mare dom de cărămidă construit vreodată.
. 1.Catedrala din Chartres
Catedrala din Chartres, un mic oraşel în apropiere de Paris, pare aşezată într-un loc care nu se pretează cu măreţia impusă de un asemenea monument. Totuşi acest edificiu are căteva lucruri care o fac o construcţie aparte. În primul rând catedrala din Chartres este unul din cele mai bune exemple ale stilului gotic francez, iar principala sa calitate este faptul că s-a conservat aproape perfect. Majoritatea ferestrelor au vitraliile originale, care din cauza faptului că a fost un oraş mult prea mic pentru evenimente deosebite şi oarecum ferit de zonele de conflict au supravieţit intacte. În privinţa arhitecturii, aceasta este aproape identică cu cea de la finalizarea lucrărilor din secolul XIII, în timp efectuându-se doar câteva modificări minore.
joi, 21 februarie 2013
Auschwitz şi cei şapte pitici
Povestea celor şapte pitici lăutari din satul maramureşean Rozalvea, care au supravieţuit lagărului Auschwitz, continuă să fascineze la zeci de ani de la odioasele experimente la care au fost supuşi de cunoscutul doctor nazist Josef Mengele.
Trupa „Liliput”, compusă din şapte fraţi, toţi pitici, a început să devină cunoscută în anii '30. „Ovicerii”, aşa cum îi numeau vecinii lor pe membrii familiei evreieşti Ovitz, au devenit celebri în întreaga Europă cu spectacolele lor de varietăţi, ajungând chiar să cânte pentru Regele Carol al II-lea.
După ocuparea Transilvaniei de hortişti, membrii trupei „Liliput” ştiau la ce să se aştepte, având în vedere descendenţa lor evreiască, aşa că şi-au ascuns toate bunurile într-o groapă pe care au săpat-o sub maşina lor.
Auschwitz şi cei şapte pitici
Fraţii Ovitz, cinci fete şi doi băieţi, au fost duşi la Auschwitz alături de alte câteva sute de maghiari evrei. Atunci când au intrat pe poarta lagărului, toţi îmbrăcaţi elegant şi ferchezuiţi, un ofiţer a cerut ca doctorul Mengele să fie trezit de urgenţă.
Doctorul Josef Mengele era cunoscut pentru pasiunea sa pentru oameni ciudaţi, de la hermafrodiţi la giganţi, aşa că încorporarea a şapte pitici în lagărul de exterminare de la Auschwitz nu putea să fie decât un motiv de bucurie. Auzind de venirea celor şapte membri ai trupei „Liliput”, Mengele a sărit din pat şi a vrut să-i vadă numaidecât.
În aşteptarea doctorului, Perla Ovitz, care avea pe atunci 23 de ani, îşi aminteşte că a văzut oamenii, printre care şi rudele de-ale sale, duşi într-o clădire cu două hornuri din care ieşea neîncetat fum. Perla, naivă, credea că e o brutărie, însă curând a fost trezită la realitate de un prizoner al lagărului: „Nu e nicio brutărie. Aici e Auschwitz, iar curând veţi ajunge şi voi în acele cuptoare”.
Însă pasiunea lui Mengele pentru oameni ciudaţi i-a salvat de la moarte, însă cei şapte pitici din Rozalvea au avut parte de o soartă poate mai crudă.
Întâlnirea cu carismaticul şi diabolicul doctor Mengele
„Acum am de lucru pentru 20 de ani!”, a exclamat Mengele când i-a văzut pe cei şapte pitici. Doctorul, care gazase în urmă cu câteva luni cinci sute de femei ca să scape de o epidemie de tifos, a fost, pur şi simplu, fermecat de familia Ovitz.
În doar trei ore de când au ajuns în lagărul de exterminare, o mare parte din evreii cu care veniseră pe tren erau deja morţi. Atât cei şapte membri ai trupei „Liliput”, cât şi apropiaţii lor au fost cruţaţi. În total, 22 de persoane.
„Ovicerii” i-au povestit doctorului de la Auschwitz că tatăl lor, tot pitic, fusese însurat de două ori cu femei înalte, care au dat naştere la şapte pitici şi trei copii de dimensiuni normale.
La fel ca ceilalţi prizonieri, membrii familiei Ovitz au fost băgaţi într-o baracă şi au fost hrăniţi cu aceeaşi supă strecurată, notează „The Daily Mail”. În încăperea în care erau ţinuţi era şi un bol de aluminiu în care se spălau zilnic, fiindcă Mengele era obsedat de igienă. Totuşi, piticii nu au fost raşi în cap şi li s-a permis să-şi păstreze hainele cu care veniseră.
Experimente nereuşite
La început, Mengele a vrut doar să le ia sânge, însă acest lucru a devenit rutină săptămânală, lucru care îi slăbeau pe „ovicerii” subnutriţi. „Ne împungea cu grijă, iar sângele sărea. Adesea ameţeam şi vomitam. Ne întoarceam în baracă, dar până să ne revenim, eram chemaţi din nou”, a povestit Perla Ovitz.
Nici Mengele nu ştia ce vrea exact de la ei, deşi le lua sânge săptămânal şi le făcea radiografii. Potrivit documentelor, doctorul făcea teste de rutină pentru probleme renale şi hepatice, dar n-a făcut nicio descoperire privind piticismul. Apoi, a început să-i testeze pentru sifilis şi să îi tortureze, turnându-le apă ba rece, ba caldă în urechi. Perla a povestit că tortura cu apă era foarte dureroasă şi i-a dus în pragul nebuniei. De asemenea, doctorii le-au extras dinţii şi le-au luat genele pentru teste.
Prietenia stranie cu Mengele
„Ne obişnuisem cu ideea că nu vom mai părăsi lagărul”, a mai spus Perla Ovitz, într-un interviu acordat acum mai bine de 10 ani. Însă Mengele i-a salvat încă o dată de la o moarte dureroasă, fiindcă urmau să fie gazaţi. „Liliputanii” auziseră chiar de cazul a doi pitici care fuseseră omorâţi la ordinul lui Mengele doar ca să li se expună scheletele la Berlin.
Deşi îi supuneau la experimente dureroase, Perla a spus că exista o prietenie stranie între pitici şi sadicul medic Mengele. „Doctorul Mengele era ca o vedetă, arăta tot mai bine. Oricine s-ar fi putut îndrăgosti de el”, şi-a amintit Perla. „Când era nervos, se calma de cum intra în baraca noastră. Când era binedispus, lumea spunea: «cel mai probabil i-a vizitat pe pitici»”.
Frieda, una dintre surori, flirta des cu Mengele, iar acesta îi răspundea la flirt, numindu-o „meine Liebe” („iubirea mea”). Toţi fraţii Ovitz îl tratau cu respect şi i se adresau cu „Excelenţa Voastră”.
Umiliţi în faţa tuturor
Într-o zi, Mengele i-a anunţat că vor face o excursie şi le-a pus la dispoziţie truse de machiaj, cerându-le să arate cât mai bine, pentru că urma să dea un spectacol în faţa unor oameni importanţi. După ce s-au ghiftuit, piticii au urcat pe scenă, în faţa a sute de ofiţeri SS. Pe scenă îi aştepta doctorul Mengele, care dintr-o dată s-a întors la ei şi a strigat: „Dezbrăcarea!”.
Tremurând şi încercând să-şi ascunde părţile intime, piticii stăteau goi în faţa întregii săli. De fapt, fraţii Ovitz fuseseră aduşi pe scenă pentru a da un impact puternic discursului susţinut de sadicul medic Mengele despre cum rasa evreiască degenerează în handicapaţi şi pitici. La final, publicul s-a ridicat în picioare şi a aplaudat, iar ofiţerii SS au urcat pe scenă să-i vadă mai de aproape pe pitici.
În sfârşit, liberi
În 1945, „ovicerii” au fost scoşi din Auschwitz şi, după câteva luni petrecute la Moscova, s-au întors în ţară. Odată ajunşi în Rozavlea, piticii şi-au găsit, îngropate sub maşină, bijuteriile şi obiectele din aur.
În 1949, familia a emigrat în Israel, unde au continuat să facă spectacole de varietăţi.
Perla Ovitz, ultima membră a familiei de pitici, a murit la 9 septembrie 2001 din cauze naturale.
Sursa: www.adevarul.ro
Trupa „Liliput”, compusă din şapte fraţi, toţi pitici, a început să devină cunoscută în anii '30. „Ovicerii”, aşa cum îi numeau vecinii lor pe membrii familiei evreieşti Ovitz, au devenit celebri în întreaga Europă cu spectacolele lor de varietăţi, ajungând chiar să cânte pentru Regele Carol al II-lea.
După ocuparea Transilvaniei de hortişti, membrii trupei „Liliput” ştiau la ce să se aştepte, având în vedere descendenţa lor evreiască, aşa că şi-au ascuns toate bunurile într-o groapă pe care au săpat-o sub maşina lor.
Auschwitz şi cei şapte pitici
Fraţii Ovitz, cinci fete şi doi băieţi, au fost duşi la Auschwitz alături de alte câteva sute de maghiari evrei. Atunci când au intrat pe poarta lagărului, toţi îmbrăcaţi elegant şi ferchezuiţi, un ofiţer a cerut ca doctorul Mengele să fie trezit de urgenţă.
Doctorul Josef Mengele era cunoscut pentru pasiunea sa pentru oameni ciudaţi, de la hermafrodiţi la giganţi, aşa că încorporarea a şapte pitici în lagărul de exterminare de la Auschwitz nu putea să fie decât un motiv de bucurie. Auzind de venirea celor şapte membri ai trupei „Liliput”, Mengele a sărit din pat şi a vrut să-i vadă numaidecât.
În aşteptarea doctorului, Perla Ovitz, care avea pe atunci 23 de ani, îşi aminteşte că a văzut oamenii, printre care şi rudele de-ale sale, duşi într-o clădire cu două hornuri din care ieşea neîncetat fum. Perla, naivă, credea că e o brutărie, însă curând a fost trezită la realitate de un prizoner al lagărului: „Nu e nicio brutărie. Aici e Auschwitz, iar curând veţi ajunge şi voi în acele cuptoare”.
Însă pasiunea lui Mengele pentru oameni ciudaţi i-a salvat de la moarte, însă cei şapte pitici din Rozalvea au avut parte de o soartă poate mai crudă.
Întâlnirea cu carismaticul şi diabolicul doctor Mengele
„Acum am de lucru pentru 20 de ani!”, a exclamat Mengele când i-a văzut pe cei şapte pitici. Doctorul, care gazase în urmă cu câteva luni cinci sute de femei ca să scape de o epidemie de tifos, a fost, pur şi simplu, fermecat de familia Ovitz.
În doar trei ore de când au ajuns în lagărul de exterminare, o mare parte din evreii cu care veniseră pe tren erau deja morţi. Atât cei şapte membri ai trupei „Liliput”, cât şi apropiaţii lor au fost cruţaţi. În total, 22 de persoane.
„Ovicerii” i-au povestit doctorului de la Auschwitz că tatăl lor, tot pitic, fusese însurat de două ori cu femei înalte, care au dat naştere la şapte pitici şi trei copii de dimensiuni normale.
La fel ca ceilalţi prizonieri, membrii familiei Ovitz au fost băgaţi într-o baracă şi au fost hrăniţi cu aceeaşi supă strecurată, notează „The Daily Mail”. În încăperea în care erau ţinuţi era şi un bol de aluminiu în care se spălau zilnic, fiindcă Mengele era obsedat de igienă. Totuşi, piticii nu au fost raşi în cap şi li s-a permis să-şi păstreze hainele cu care veniseră.
Experimente nereuşite
La început, Mengele a vrut doar să le ia sânge, însă acest lucru a devenit rutină săptămânală, lucru care îi slăbeau pe „ovicerii” subnutriţi. „Ne împungea cu grijă, iar sângele sărea. Adesea ameţeam şi vomitam. Ne întoarceam în baracă, dar până să ne revenim, eram chemaţi din nou”, a povestit Perla Ovitz.
Nici Mengele nu ştia ce vrea exact de la ei, deşi le lua sânge săptămânal şi le făcea radiografii. Potrivit documentelor, doctorul făcea teste de rutină pentru probleme renale şi hepatice, dar n-a făcut nicio descoperire privind piticismul. Apoi, a început să-i testeze pentru sifilis şi să îi tortureze, turnându-le apă ba rece, ba caldă în urechi. Perla a povestit că tortura cu apă era foarte dureroasă şi i-a dus în pragul nebuniei. De asemenea, doctorii le-au extras dinţii şi le-au luat genele pentru teste.
Prietenia stranie cu Mengele
„Ne obişnuisem cu ideea că nu vom mai părăsi lagărul”, a mai spus Perla Ovitz, într-un interviu acordat acum mai bine de 10 ani. Însă Mengele i-a salvat încă o dată de la o moarte dureroasă, fiindcă urmau să fie gazaţi. „Liliputanii” auziseră chiar de cazul a doi pitici care fuseseră omorâţi la ordinul lui Mengele doar ca să li se expună scheletele la Berlin.
Deşi îi supuneau la experimente dureroase, Perla a spus că exista o prietenie stranie între pitici şi sadicul medic Mengele. „Doctorul Mengele era ca o vedetă, arăta tot mai bine. Oricine s-ar fi putut îndrăgosti de el”, şi-a amintit Perla. „Când era nervos, se calma de cum intra în baraca noastră. Când era binedispus, lumea spunea: «cel mai probabil i-a vizitat pe pitici»”.
Frieda, una dintre surori, flirta des cu Mengele, iar acesta îi răspundea la flirt, numindu-o „meine Liebe” („iubirea mea”). Toţi fraţii Ovitz îl tratau cu respect şi i se adresau cu „Excelenţa Voastră”.
Umiliţi în faţa tuturor
Într-o zi, Mengele i-a anunţat că vor face o excursie şi le-a pus la dispoziţie truse de machiaj, cerându-le să arate cât mai bine, pentru că urma să dea un spectacol în faţa unor oameni importanţi. După ce s-au ghiftuit, piticii au urcat pe scenă, în faţa a sute de ofiţeri SS. Pe scenă îi aştepta doctorul Mengele, care dintr-o dată s-a întors la ei şi a strigat: „Dezbrăcarea!”.
Tremurând şi încercând să-şi ascunde părţile intime, piticii stăteau goi în faţa întregii săli. De fapt, fraţii Ovitz fuseseră aduşi pe scenă pentru a da un impact puternic discursului susţinut de sadicul medic Mengele despre cum rasa evreiască degenerează în handicapaţi şi pitici. La final, publicul s-a ridicat în picioare şi a aplaudat, iar ofiţerii SS au urcat pe scenă să-i vadă mai de aproape pe pitici.
În sfârşit, liberi
În 1945, „ovicerii” au fost scoşi din Auschwitz şi, după câteva luni petrecute la Moscova, s-au întors în ţară. Odată ajunşi în Rozavlea, piticii şi-au găsit, îngropate sub maşină, bijuteriile şi obiectele din aur.
În 1949, familia a emigrat în Israel, unde au continuat să facă spectacole de varietăţi.
Perla Ovitz, ultima membră a familiei de pitici, a murit la 9 septembrie 2001 din cauze naturale.
Sursa: www.adevarul.ro
După dealuri, povestea unei lumi ascunse
Cu Valeriu Andriuţă, Cosmina Stratan, Cristina Flutur,
Regia, Cristian Mungiu
„După dealuri” spune povestea a două fete care au crescut împreună la casa de copii şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina - (Cristina Flutur) se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa - (Cosmina Stratan), prietena ei din copilărie de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige afecţiunea Voichiţei, însă o boală psihică o face să se comporte inadecvat.
Legătura afectivă puternică dintre cele două fete, care au crescut împeună la casa de copii, reprezintă punctul de pornire al unei povești inspirată dintr-o realitate crudă. Acest ”true story”, inspirat de cazul exorcizarilor de la mănăstirea Tanacu, este o un film realist, bine interpretat însă cam monoton și lung. Nu e nici pe departe genul de film pe care să vrei să-l mai revezi. Acțiunea e clară, totul pare să se petreacă acum și aici sub ochii spectatorului care odată intrat în atmosferă va rămîne captiv preț de peste două ore între două lumi. Cea a credinței, reprezentata de stareț și maici care denotă resemnare și ascultare și cea a lumii moderne în care totul este o luptă. Filmul nu are muzică, zgomotul de fond este alcătuit din cîntecul păsărilor, ori lătratul insistent al cîinelui din curtea mănăstirii care parcă prevestește încă de la începutul filmului ceva rău. De altfel fără elementele de modernitate, mașini, lumînări electrice, etc... acțiunea ar putea fi foarte bine plasată în evul mediu. Sentimentul înstrăinării, lipsa dragostei, nevoia de a fi apreciat și iubit, sunt cred eu, teme mai importante în acest film decît ritualul primitiv de exorcizare. Societatea românească nu le-a putut oferi acestor fete șansa la o viață corectă. Filmul nu acuză biserica ortodoxă, filmul nu denigrează credinţă sau pe credincioși însă îndeamnă la reflecție. De remarcat finalul filmului, acea pată de noroi aruncată pe parbrizul dubei sintetizînd încă odată mizeria lumii în care trăim.
”După dealuri” face parte alături de „Moartea domnului Lăzărescu” , 2005, în regia lui Cristi Puiu, „A fost sau n-a fost”, 2006, regia Corneliu Porumboiu, ori „Poliţist, adjectiv”, 2009, regizat de Corneliu Porumboiu, din categoria filmelor minimaliste ale noului val cinematografic românesc de după 89. ”Epoca” stilului minimalis, din filmul românesc, pare să se fi epuizat cred eu cu această peliculă. Un alt film construit în același stil ”extrem – minimalist”, nu va mai capta atenția publicului românesc, cu atît mai puțin a celui internațional.
Ce sintetizează de fapt acest film? Lumea din spatele ”lumii”, oameni blocați în timp după dealuri sau ”după blocurile gri”... e din păcate cam tot același lucru. O Românie plină de prejudecăți, care pare a nu fi ieșit dintr-un ev mediu, unde superstițiile și leacurile băbești reprezintă din păcate încă soluții de vindecare.
Regia, Cristian Mungiu
„După dealuri” spune povestea a două fete care au crescut împreună la casa de copii şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina - (Cristina Flutur) se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa - (Cosmina Stratan), prietena ei din copilărie de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige afecţiunea Voichiţei, însă o boală psihică o face să se comporte inadecvat.
Legătura afectivă puternică dintre cele două fete, care au crescut împeună la casa de copii, reprezintă punctul de pornire al unei povești inspirată dintr-o realitate crudă. Acest ”true story”, inspirat de cazul exorcizarilor de la mănăstirea Tanacu, este o un film realist, bine interpretat însă cam monoton și lung. Nu e nici pe departe genul de film pe care să vrei să-l mai revezi. Acțiunea e clară, totul pare să se petreacă acum și aici sub ochii spectatorului care odată intrat în atmosferă va rămîne captiv preț de peste două ore între două lumi. Cea a credinței, reprezentata de stareț și maici care denotă resemnare și ascultare și cea a lumii moderne în care totul este o luptă. Filmul nu are muzică, zgomotul de fond este alcătuit din cîntecul păsărilor, ori lătratul insistent al cîinelui din curtea mănăstirii care parcă prevestește încă de la începutul filmului ceva rău. De altfel fără elementele de modernitate, mașini, lumînări electrice, etc... acțiunea ar putea fi foarte bine plasată în evul mediu. Sentimentul înstrăinării, lipsa dragostei, nevoia de a fi apreciat și iubit, sunt cred eu, teme mai importante în acest film decît ritualul primitiv de exorcizare. Societatea românească nu le-a putut oferi acestor fete șansa la o viață corectă. Filmul nu acuză biserica ortodoxă, filmul nu denigrează credinţă sau pe credincioși însă îndeamnă la reflecție. De remarcat finalul filmului, acea pată de noroi aruncată pe parbrizul dubei sintetizînd încă odată mizeria lumii în care trăim.
”După dealuri” face parte alături de „Moartea domnului Lăzărescu” , 2005, în regia lui Cristi Puiu, „A fost sau n-a fost”, 2006, regia Corneliu Porumboiu, ori „Poliţist, adjectiv”, 2009, regizat de Corneliu Porumboiu, din categoria filmelor minimaliste ale noului val cinematografic românesc de după 89. ”Epoca” stilului minimalis, din filmul românesc, pare să se fi epuizat cred eu cu această peliculă. Un alt film construit în același stil ”extrem – minimalist”, nu va mai capta atenția publicului românesc, cu atît mai puțin a celui internațional.
Ce sintetizează de fapt acest film? Lumea din spatele ”lumii”, oameni blocați în timp după dealuri sau ”după blocurile gri”... e din păcate cam tot același lucru. O Românie plină de prejudecăți, care pare a nu fi ieșit dintr-un ev mediu, unde superstițiile și leacurile băbești reprezintă din păcate încă soluții de vindecare.
vineri, 15 februarie 2013
Povestea nespusă a celui de-al doilea război mondial
Crezi că nu mai e nimic de aflat despre cel mai mare război din istorie? Nu este așa. Cel puțin asta e părerea istoricului Max Hastings, a cărui cea mai recentă carte se concentrează asupra unor aspecte ale conflictului despre care mai rămân lucruri de spus.
Perioada celui de-al doilea război mondial pare să fie un etern subiect de fascinație pentru contemporani, și asta din trei motive: a fost cel mai mare eveniment din experiența civilizației umane; majoritatea îl consideră ceva rar, inedit, un conflict în care Binele s-a luptat împotriva Răului și, nu în ultimul rând, pentru că pare a fi un domeniu inepuizabil, în care poți descoperi mereu ceva nou.
Chiar și după nenumărate cărți, filme și documentare, e ușor să surprinzi oamenii cu informații cunoscute istoricilor, dar mai puțin cunoscute de publicul larg. Hastings spune că atunci când i-a zis unui fost soldat britanic că a publicat un nou studiu despre război, acesta i-a răspuns, sceptic, ”Ce Dumnezeu ai mai putea spune și să nu știm deja?”. Întrebat care este, în opinia sa, procentul soldaților germani omorâți de ruși, interlocutorul lui Hastings a răspuns 60%. De fapt, acesta ajunge aproape de 90%. Alte informații noi pentru acest fost soldat britanic sunt că adevăratul procent al victimelor armatelor anglo-americane este de doar 4%. Restul de soldați Aliați morți au fost 65% ruși, 23 % chinezi, 3% iugoslavi.
”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”
Chiar și în secolul XXI, noi dovezi cu privire la ce s-a întâmplat în război nasc controverse. Spre exemplu, unii istorici chinezi susțin că 50 de milioane de chinezi ar fi murit în război, când cifra acceptată de majoritatea comunității șțiințifice este de doar 15 milioane. Estimările morților în bombardarea Dresdei din 1945 erau, acum o generație, de 200.000 de oameni. Azi, conform unor cercetări recente, numărul a scăzut la 20.000.
Unele națiuni sunt pur și simplu ignorante sau doar dezinformate, intenționat, cu privire la război. Acum câțiva ani, scriitorul japonez Kazutoshi Hando a ținut un curs la un colegiu de fete și apoi a mărturisit următorul lucru: ”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”
Pentru că la sfărșitul războiului Uniunea Sovietică se afla în tabăra Aliaților, mulți ruși, și nu numai, nu știu sau nu admit faptul că între 1939 și iunie 1941 Stalin a fost partenerul în agresiuni al lui Hitler, furând teritorii de la Finlanda, Polonia și România. Petrolul sovietic a susținut avioanele Luftwaffe în bombardamentele din Anglia, și cel puțin 350.000 de polonezi au murit nu din cauza germanilor, ci din cauza sovieticilor.
Și totuși Uniunea Sovietică s-a alăturat Angliei și Americii în așa-zisa cruciadă pentru libertate. Opinia multor occidentali cu privire la război rămâne încă una dominată de naționalism, legende și mituri. Toată lumea cunoaște povestea curajoasei rezistențe franceze sprijinte de englezi. Dar mai puțini oameni știu faptul că unii soldați francezi au luptat împotriva britanicilor în Siria în 1941 sau în Madagascar în 1942. Pilotul Pierre Le Gloan, spre exemplu, a doborât șapte avioane britanice în 1941. Scriitorul Ronald Dahl, și el pilot în timpul războiului, a scris: ”Nu voi ierta niciodată regimul de la Vichy pentru masacrul inutil pe care l-a cauzat.” Între iunie 1940 și mai 1945 numărul francezilor care au luptat în numele regimului de la Vichy sau pentru germani este mai mare decât cel al germanilor care au luptat în rezistență sau în armatele aliate. Majoritatea soldaților francezi evacuați de la Dunquerque au preferat repatrierea în Franța ocupată decât să rămână alături de Generalul de Gaulle.
”Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”
Este foarte ușor să uiți că mulți oameni își doreau victoria Axei, deseori pentru că urau Imperiul Britanic. Churchill spunea în Camera Comunelor în 8 decembrie 1941 că ”Avem cel puțin 4/5 din populația globului de partea noastră”. Mai precis ar fi fost să spună că Aliații aveau 4/5 din populația globală sun control sau doar îngrozită de ocupația Axei.
Propaganda a creat ideea unui țel comun al țărilor ”libere” de a învinge puterile totalitare - și totuși Uniunea Sovietică se afla de partea eliberatorilor, nu a tiranilor. Mercenarii indieni din armata britanică au rămas, în mare parte, loiali imperiului, deși unii prizonieri de război s-au alăturat japonezilor. Dar majoritatea celor 400 de milioane de locuitori ai Indiei nu vedea prea multe avantaje într-o posibilă victorie a Aliaților dacă asta presupunea rămânerea sub conducere imperială. În anii războiului, Anglia a fost obligată să folosească mai multe trupe pentru controlul Indiei în fața militanților naționaliști decât pentru lupta împotriva japonezilor.
Nehru, care a devenit ulterior primul prim-ministru al Indiei independente, scria în jurnalul său, dintr-o închisoare britanică, în ziua de după Pearl Harbor, următoarele cuvinte: ”Dacă aș fi întrebat alături de cine sunt simpatiile mele în acest război, aș răspunde fără ezitare Rusia, China, America și Anglia.” Dar cum Churchill refuza acordarea independenței Indiei, Nehru continuă: ”Nici nu se pune problema să nu ajut Anglia. Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”
Majoritatea egiptenilor era susținătoarea Axei, crezând că victoria sa îi va elibera de sub subjugarea imperială. În timpul revoltelor din 1942, mulțimile adunate pe străzile din Cairo strigau cu entuziasm numele lui Rommel. Anwar Sadat, ofițerul care a devenit mai târziu președintele Egiptului, și-a petrecut mare parte a războiului în închisorile britanice, condamnat pentru ajutorul acordat agenților germani.
Istoria contrafactuală, deși e fascinantă, trebuie tratată mereu cu atenție. Max Hastings este de părere că Hitler ar fi avut mai mult succes în a-i convinge pe britanici să se predea în 1940 dacă nu ar fi trimis aviația germană să bombardeze insula. Înainte de război, mulți se temeau de un atac aerian teribil care să distrugă societatea britanică. Amenințarea continuă cu un asemenea atac ar fi avut, poate, mai mult efect decât realitatea, căci efectele bombardementelor n-au fost atât de grave precum se așteptau englezii. Astfel, dacă Hitler i-ar fi lăsat pe englezi să privească, temători, cum pune mâna pe Malta și cum îi alungă din Orientul Mijlociu, și îngroziți de frica unui atac aerian iminent, poate că lui Churchill i-ar fi fost mai greu să-și păstreze funcția de prim ministru.
Ideea că războiul a avut loc pentru și din cauza evreilor este foarte răspândită în Occident, dar este una greșită. Deși Hitler și acoliții săi îi învinovățeau pe evrei pentru problemele Europei și lipsurile Reichului, lupta Germaniei cu Aliații a fost de fapt una pentru putere și dominația Europei. Calvarul evreilor nu era tocmai cea mai importantă problemă de pe agendele lui Churchill sau Roosevelt. Deși 1/7 din victimele naziste au fost evrei, și aproape 1/10 din numărul total al morților în război, la acel moment Aliații considerau persecuția evreilor ca doar un fragment al pericolului reprezentat de Hitler (rușii păstrează și azi această percepție).
Perioada celui de-al doilea război mondial pare să fie un etern subiect de fascinație pentru contemporani, și asta din trei motive: a fost cel mai mare eveniment din experiența civilizației umane; majoritatea îl consideră ceva rar, inedit, un conflict în care Binele s-a luptat împotriva Răului și, nu în ultimul rând, pentru că pare a fi un domeniu inepuizabil, în care poți descoperi mereu ceva nou.
Chiar și după nenumărate cărți, filme și documentare, e ușor să surprinzi oamenii cu informații cunoscute istoricilor, dar mai puțin cunoscute de publicul larg. Hastings spune că atunci când i-a zis unui fost soldat britanic că a publicat un nou studiu despre război, acesta i-a răspuns, sceptic, ”Ce Dumnezeu ai mai putea spune și să nu știm deja?”. Întrebat care este, în opinia sa, procentul soldaților germani omorâți de ruși, interlocutorul lui Hastings a răspuns 60%. De fapt, acesta ajunge aproape de 90%. Alte informații noi pentru acest fost soldat britanic sunt că adevăratul procent al victimelor armatelor anglo-americane este de doar 4%. Restul de soldați Aliați morți au fost 65% ruși, 23 % chinezi, 3% iugoslavi.
”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”
Chiar și în secolul XXI, noi dovezi cu privire la ce s-a întâmplat în război nasc controverse. Spre exemplu, unii istorici chinezi susțin că 50 de milioane de chinezi ar fi murit în război, când cifra acceptată de majoritatea comunității șțiințifice este de doar 15 milioane. Estimările morților în bombardarea Dresdei din 1945 erau, acum o generație, de 200.000 de oameni. Azi, conform unor cercetări recente, numărul a scăzut la 20.000.
Unele națiuni sunt pur și simplu ignorante sau doar dezinformate, intenționat, cu privire la război. Acum câțiva ani, scriitorul japonez Kazutoshi Hando a ținut un curs la un colegiu de fete și apoi a mărturisit următorul lucru: ”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”
Pentru că la sfărșitul războiului Uniunea Sovietică se afla în tabăra Aliaților, mulți ruși, și nu numai, nu știu sau nu admit faptul că între 1939 și iunie 1941 Stalin a fost partenerul în agresiuni al lui Hitler, furând teritorii de la Finlanda, Polonia și România. Petrolul sovietic a susținut avioanele Luftwaffe în bombardamentele din Anglia, și cel puțin 350.000 de polonezi au murit nu din cauza germanilor, ci din cauza sovieticilor.
Și totuși Uniunea Sovietică s-a alăturat Angliei și Americii în așa-zisa cruciadă pentru libertate. Opinia multor occidentali cu privire la război rămâne încă una dominată de naționalism, legende și mituri. Toată lumea cunoaște povestea curajoasei rezistențe franceze sprijinte de englezi. Dar mai puțini oameni știu faptul că unii soldați francezi au luptat împotriva britanicilor în Siria în 1941 sau în Madagascar în 1942. Pilotul Pierre Le Gloan, spre exemplu, a doborât șapte avioane britanice în 1941. Scriitorul Ronald Dahl, și el pilot în timpul războiului, a scris: ”Nu voi ierta niciodată regimul de la Vichy pentru masacrul inutil pe care l-a cauzat.” Între iunie 1940 și mai 1945 numărul francezilor care au luptat în numele regimului de la Vichy sau pentru germani este mai mare decât cel al germanilor care au luptat în rezistență sau în armatele aliate. Majoritatea soldaților francezi evacuați de la Dunquerque au preferat repatrierea în Franța ocupată decât să rămână alături de Generalul de Gaulle.
”Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”
Este foarte ușor să uiți că mulți oameni își doreau victoria Axei, deseori pentru că urau Imperiul Britanic. Churchill spunea în Camera Comunelor în 8 decembrie 1941 că ”Avem cel puțin 4/5 din populația globului de partea noastră”. Mai precis ar fi fost să spună că Aliații aveau 4/5 din populația globală sun control sau doar îngrozită de ocupația Axei.
Propaganda a creat ideea unui țel comun al țărilor ”libere” de a învinge puterile totalitare - și totuși Uniunea Sovietică se afla de partea eliberatorilor, nu a tiranilor. Mercenarii indieni din armata britanică au rămas, în mare parte, loiali imperiului, deși unii prizonieri de război s-au alăturat japonezilor. Dar majoritatea celor 400 de milioane de locuitori ai Indiei nu vedea prea multe avantaje într-o posibilă victorie a Aliaților dacă asta presupunea rămânerea sub conducere imperială. În anii războiului, Anglia a fost obligată să folosească mai multe trupe pentru controlul Indiei în fața militanților naționaliști decât pentru lupta împotriva japonezilor.
Nehru, care a devenit ulterior primul prim-ministru al Indiei independente, scria în jurnalul său, dintr-o închisoare britanică, în ziua de după Pearl Harbor, următoarele cuvinte: ”Dacă aș fi întrebat alături de cine sunt simpatiile mele în acest război, aș răspunde fără ezitare Rusia, China, America și Anglia.” Dar cum Churchill refuza acordarea independenței Indiei, Nehru continuă: ”Nici nu se pune problema să nu ajut Anglia. Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”
Majoritatea egiptenilor era susținătoarea Axei, crezând că victoria sa îi va elibera de sub subjugarea imperială. În timpul revoltelor din 1942, mulțimile adunate pe străzile din Cairo strigau cu entuziasm numele lui Rommel. Anwar Sadat, ofițerul care a devenit mai târziu președintele Egiptului, și-a petrecut mare parte a războiului în închisorile britanice, condamnat pentru ajutorul acordat agenților germani.
Istoria contrafactuală, deși e fascinantă, trebuie tratată mereu cu atenție. Max Hastings este de părere că Hitler ar fi avut mai mult succes în a-i convinge pe britanici să se predea în 1940 dacă nu ar fi trimis aviația germană să bombardeze insula. Înainte de război, mulți se temeau de un atac aerian teribil care să distrugă societatea britanică. Amenințarea continuă cu un asemenea atac ar fi avut, poate, mai mult efect decât realitatea, căci efectele bombardementelor n-au fost atât de grave precum se așteptau englezii. Astfel, dacă Hitler i-ar fi lăsat pe englezi să privească, temători, cum pune mâna pe Malta și cum îi alungă din Orientul Mijlociu, și îngroziți de frica unui atac aerian iminent, poate că lui Churchill i-ar fi fost mai greu să-și păstreze funcția de prim ministru.
Ideea că războiul a avut loc pentru și din cauza evreilor este foarte răspândită în Occident, dar este una greșită. Deși Hitler și acoliții săi îi învinovățeau pe evrei pentru problemele Europei și lipsurile Reichului, lupta Germaniei cu Aliații a fost de fapt una pentru putere și dominația Europei. Calvarul evreilor nu era tocmai cea mai importantă problemă de pe agendele lui Churchill sau Roosevelt. Deși 1/7 din victimele naziste au fost evrei, și aproape 1/10 din numărul total al morților în război, la acel moment Aliații considerau persecuția evreilor ca doar un fragment al pericolului reprezentat de Hitler (rușii păstrează și azi această percepție).
sâmbătă, 9 februarie 2013
Ce este increderea in sine?
Increderea in sine este senzatia interioara de putere pentru indeplinirea propriilor dorinte. Aceasta senzatie ne permite sa actionam. A avea asa ceva este o chestiune de supravietuire, spune psihologul american Nathaniel Branden, autorul multor studii pe aceasta tema.
„Dintre toate parerile, cea pe care o aveti voi despre voi insiva e cea mai importanta. Exista o legatura intre pasivitate si actiune, intre reusita si esec“, spune unul dintre cei mai mari psihologi americani contemporani, Nathaniel Branden.
Ce inseamna increderea in sine?
Inainte de orice, este o experienta. Inseamna sa vezi ca poti face fata provocarilor cotidiene. Inseamna sa ai incredere in capacitatea ta de a gandi, de a invata, de a alege, de a lua decizii, de a te adapta la schimbari… Si inseamna sa stii ca meriti fericirea. Sa ai aceasta incredere de baza este o chestiune de supravietuire. Sa recunosti ceea ce alimenteaza stima de sine si ceea ce o deterioreaza e una dintre provocarile ce trebuie infruntate pentru a trai constient, lucid. Pentru ca realitatea este uneori diferita de ceea ce credem noi.Increderea in sine nu inseamna euforie si nici iluzia fericirii adusa, eventual, de folosirea frecventa a unui drog, de complimentele frecvente din partea anturajului, de o masina mai mare pe care sa o cumperi atunci cand nu vezi viata in roz, de o marire de salariu sau, eventual, de o relatie amoroasa noua. Increderea in sine nu vine din exterior, nici de la parinti, nici de la prieteni sau de la iubiti si iubite, nici de la psiholog si nici de la un grup de sustinere. Cel care traieste constient de sine insusi isi da repede seama ca senzatia de incredere venita din exterior este efemera si prea putin satisfacatoare. Increderea in sine vine dintr-un act de trezire. Apoi vine o practica zilnica ce consta in a recunoaste cine suntem si cine nu suntem, in a fi cinstiti cu privire la ceea ce descoperim. Este ceea ce propun eu in cele „6 chei“ (subliniate de noi in paginile urmatoare). Cand faci tot ce iti sta in putinta pentru a vedea realitatea asa cum este ea, stima de sine creste aproape in mod natural. Invers, daca din frica sau din propria vointa tu fugi de realitate, iti sabotezi increderea in sine. O fiinta umana nu poate conta pe ea insasi decat daca, pe o perioada mai mare de timp, face fata realitatilor proprii, celor mai diverse provocari din viata ei unica si irepetabila. Integritatea este a sasea dintre cele sase chei care ne construiesc increderea in sine.
Cum se naste ea?
Cred ca noi, oamenii, ne nastem cu diferente genetice care ne fac sa ne construim increderea in noi insine mai mult sau mai putin dificil. Dar educatia este un factor esential. S-a demonstrat ca stima si respectul pe care il au parintii unul fata de celalalt sunt cel mai bun model pentru increderea in sine ulterioara a copilului.
Acesti parinti au puncte comune: ei isi cresc copiii cu dragoste, respect, le traseaza reguli potrivite si le comunica bine asteptarile lor. Nu le transmit acestora semnale contradictorii, nu-i ridiculizeaza, nu folosesc umilirea si abuzul fizic pentru a-i controla si dau dovada de incredere, competenta, bunavointa si bunatate. Aceasta este educatia corecta.
Totul se decide, asadar, in copilarie?
Nu tocmai. Studiile psihologice demonstreaza doar ca anumiti copii, crescuti in circumstantele pe care tocmai le-am citat, vor creste si vor deveni poate adulti care sa nu se simta chiar foarte bine in propria piele. Insa exista si situatia contrara: copii crescuti in medii instabile, chiar daca nu au avut parte de cea mai buna educatie, pot deveni oameni mari, cu un sentiment foarte clar al propriei valori. Depinde, asadar, de ceea ce facem noi din noi insine.
„Dintre toate parerile, cea pe care o aveti voi despre voi insiva e cea mai importanta. Exista o legatura intre pasivitate si actiune, intre reusita si esec“, spune unul dintre cei mai mari psihologi americani contemporani, Nathaniel Branden.
Ce inseamna increderea in sine?
Inainte de orice, este o experienta. Inseamna sa vezi ca poti face fata provocarilor cotidiene. Inseamna sa ai incredere in capacitatea ta de a gandi, de a invata, de a alege, de a lua decizii, de a te adapta la schimbari… Si inseamna sa stii ca meriti fericirea. Sa ai aceasta incredere de baza este o chestiune de supravietuire. Sa recunosti ceea ce alimenteaza stima de sine si ceea ce o deterioreaza e una dintre provocarile ce trebuie infruntate pentru a trai constient, lucid. Pentru ca realitatea este uneori diferita de ceea ce credem noi.Increderea in sine nu inseamna euforie si nici iluzia fericirii adusa, eventual, de folosirea frecventa a unui drog, de complimentele frecvente din partea anturajului, de o masina mai mare pe care sa o cumperi atunci cand nu vezi viata in roz, de o marire de salariu sau, eventual, de o relatie amoroasa noua. Increderea in sine nu vine din exterior, nici de la parinti, nici de la prieteni sau de la iubiti si iubite, nici de la psiholog si nici de la un grup de sustinere. Cel care traieste constient de sine insusi isi da repede seama ca senzatia de incredere venita din exterior este efemera si prea putin satisfacatoare. Increderea in sine vine dintr-un act de trezire. Apoi vine o practica zilnica ce consta in a recunoaste cine suntem si cine nu suntem, in a fi cinstiti cu privire la ceea ce descoperim. Este ceea ce propun eu in cele „6 chei“ (subliniate de noi in paginile urmatoare). Cand faci tot ce iti sta in putinta pentru a vedea realitatea asa cum este ea, stima de sine creste aproape in mod natural. Invers, daca din frica sau din propria vointa tu fugi de realitate, iti sabotezi increderea in sine. O fiinta umana nu poate conta pe ea insasi decat daca, pe o perioada mai mare de timp, face fata realitatilor proprii, celor mai diverse provocari din viata ei unica si irepetabila. Integritatea este a sasea dintre cele sase chei care ne construiesc increderea in sine.
Cum se naste ea?
Cred ca noi, oamenii, ne nastem cu diferente genetice care ne fac sa ne construim increderea in noi insine mai mult sau mai putin dificil. Dar educatia este un factor esential. S-a demonstrat ca stima si respectul pe care il au parintii unul fata de celalalt sunt cel mai bun model pentru increderea in sine ulterioara a copilului.
Acesti parinti au puncte comune: ei isi cresc copiii cu dragoste, respect, le traseaza reguli potrivite si le comunica bine asteptarile lor. Nu le transmit acestora semnale contradictorii, nu-i ridiculizeaza, nu folosesc umilirea si abuzul fizic pentru a-i controla si dau dovada de incredere, competenta, bunavointa si bunatate. Aceasta este educatia corecta.
Totul se decide, asadar, in copilarie?
Nu tocmai. Studiile psihologice demonstreaza doar ca anumiti copii, crescuti in circumstantele pe care tocmai le-am citat, vor creste si vor deveni poate adulti care sa nu se simta chiar foarte bine in propria piele. Insa exista si situatia contrara: copii crescuti in medii instabile, chiar daca nu au avut parte de cea mai buna educatie, pot deveni oameni mari, cu un sentiment foarte clar al propriei valori. Depinde, asadar, de ceea ce facem noi din noi insine.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)